Toamna e anotimpul regăsirii

Întotdeauna mi-a plăcut toamna. Nici prea rece, nici prea caldă. La fel e şi primăvara... nici prea cald, dar nici prea frig..., numai că-i prea mică. Ea e crudă, verde şi frumoasă, însă nu suficient de coaptă. Primăvara-i blondă şi mie nu prea-mi place. Toamna e matură, dulce şi sentimentală!
E misterioasă chiar: cum face ea să piară setea de-astă-vară...!?

Pe vremea când încă ne vorbeam...

   Am apărut ca un firicel de lumină pe cerul deloc senin de deasupra arborelui genealogic al familiei din care aveam să fac parte. A trebuit să cadă o stea a neamului meu pentru ca un suflet nou să se nască. Aşa a fost să fie. Poate că toate au un rost, cum îmi spui tu mie, şi nimic nu este la voia întămplării. Habar nu am. Nici nu am chef să mă gândesc la asta acum. Cert e că exist. Mama m-a născut pe mine... mic. Dumnezeu a vrut ca eu să fiu slab, anemic, dar şi încurcat în faţa lucrurilor fireşti. Eu spun că am avut o copilărie grea, în care m-am împărţit între spitale, şcoală şi puţinele plăceri ale vieţii unui om mic.

De ce Ion Popa?

   

Întotdeauna am crezut că românii fac parte dintr-un popor cu o extraordinară dorinţă de afirmare, cu dragoste de cultură şi civilizaţie! Îmi place să cred asta în continuare, chiar dacă arta kitchului prinde la mulţi dintre noi. E vorba doar de educaţie, de imagine şi de vremurile pe care le trăim. Spun asta pentru că după '90 muzica românească s-a manelizat vădit şi mă gândesc că treaba asta nu reprezintă decât un efect al ideii de libertate deplină, al descătuşării sunetelor şi versurilor de suflet din ghearele cenzurii ceauşiste. Din păcate însă, libertatea de exprimare prin muzică a atins limite extreme. Cei mai mulţi care se laudă că produc muzică o fac doar cu scop comercial.

"Despre omul frumos" ...o carte de duminică!

   N-am ascuns şi nu ascund faptul că îmi place Dan Puric. Fix pentru acest motiv, dar şi pentru că eram un pic mai simpatic, poate chiar mai mult decât ar fi trebuit, cineva cândva mi-a dăruit Despre omul frumos, o carte de duminică aş numi-o eu. Ştii tu, exact ca filmele... alea de duminică sunt mai lejere, mai uşor de înţeles, iar la final chiar îţi dau impresia că nu a fost pierdere de timp.
   Cartea asta cu titlu simplu, profund de simplu, m-a făcut să trec prin stări nebune, aproape euforice pe alocuri. Dan Puric este unul dintre cei mai buni oratori ai scenei teatrului românesc, adicătelea... orice actor e un bun orator, dar Puric e... maiestuos! El povesteşte în scris şi tot un orator rămâne. E darnic cu detaliile, te aşază mai întâi în decorul pregătit minuţios cu interjecţii, paranteze şi conjuncţii... după care vine starea.
   Vrei să înţelegi ce zic? E simplu! Citeşte cartea. Sau împrieteneşte-te cu mine. Până atunci, uite ce zice Puric despre muza vieţii sale, mama:

M-am născut în Teleorman...

De fapt, ai putea spune şi crede orice... puţin îmi pasă. Eu m-am născut în Teleorman şi... ştii ce? Nu îmi reneg plaiurile băştinaşe. M-am născut în Teleorman, la fel ca părinţii mei şi tind să cred că şi părinţii acestora la fel. Teleormăneni din tată-n fiu. La propriu. Mama se numea Fodor înainte, dar nu a fost unguroaică nicio clipă. Doar părinţii ei au fost. Şi nu îţi cer să înţelegi cum vine asta, dar sper că mă crezi. Niciodată nu mint în scris.

Terapia prin muzică

Retrăiesc momentul ăla! Şi nu, nu-s nostalgic. Retrăiesc momentul sau o succesiune de momente bune când redescopăr muzica şi efectele ei. Obişnuiam să fac asta când scriam cu stiloul pe hârtie. Oh, my God! Ce bine era... Acum scriu aici, dar e aproape perfect. Poate nu şi cel mai ok din punct de vedere moral, aici ştergi şi revii asupra ideii când doreşti fără să necăjeşti coala prin ştersături .
Mă simt bine, împăcat. Ştiu că e doar o stare şi trece, chiar mai repede decât aş spera. Pentru a prelungi extazul de dinaintea agoniei trecerii timpului şi nerealizării planurilor impuse şi gândite nu-mi rămâne decât să ascult muzică... bună!

Un pedagog... de şcoală veche!

În perioada 2006 – 2009 am avut ocazia să lucrez, pe vremea aceea în învăţământ, în Gratia, comuna îndepărtată şi total necunoscută mie la 20 de ani. Îmi amintesc că am reuşit să ajung acolo după vreo 3 ore de mers cu maşina. Înarmat cu harta rutieră a judeţului, cafea şi tutun, am reuşit să găsesc penultima comună din nord-vestul judeţului Teleorman – Gratia. Importante nu sunt traseul sau experienţa mea din cadrul Şcolii Gimnaziale Gratia, ci faptul că directorul de atunci al unităţii , prof. Iulian Cîrciumaru, m-a primit, alături de întreg colectivul şcolii, cu braţele deschise. A fost o perioadă frumoasă, în care am avut de învăţat foarte multe lucruri de la domnul director.