Toamna e anotimpul regăsirii

Întotdeauna mi-a plăcut toamna. Nici prea rece, nici prea caldă. La fel e şi primăvara... nici prea cald, dar nici prea frig..., numai că-i prea mică. Ea e crudă, verde şi frumoasă, însă nu suficient de coaptă. Primăvara-i blondă şi mie nu prea-mi place. Toamna e matură, dulce şi sentimentală!
E misterioasă chiar: cum face ea să piară setea de-astă-vară...!?

Întotdeauna mi-a plăcut toamna. Dar şi ţie! E atunci când păsările-şi scot sufletul din ele căutându-şi noua casă. E atunci când şi tu te laşi de ele. Renunţi la păsări, la soare şi la tot doar pentru a fi cu tine. Toamna e anotimpul regăsirii. Atunci când ploaia nu te udă, ci te spală. Atunci când vântul nu te bate, ci te plimbă. Atunci când frunza nu se desprinde, ci se aşterne-n calea sufletului tău în drumul lui spre regăsire, doar ca să nu-l doară. Sufletul ţi-e gol, desculţ, iar tu nu eşti acolo. Tu doar priveşti cum ploaia ţi-l îmbracă, iar vântul îl poartă spre purificare.

Stăteai la fereastră. Mai ţii minte? Sufletul fugise, bucuros de lumea viselor nebune stinse parcă de vara ce trecuse. Tu erai liniştită, visătoare. Scriai frânturi de vise noi pe frunzele copacilor din grădina toamnei. Erai tristă, melancolică şi nostalgică. Iar sufletul râdea în goana lui spre... peste tot...

Vine toamna iar! Bucură-te tu! Lasă-ţi sufletul să se încarce cu toată liniştea din lumea asta! Vine chiar şi iarna pân' la urmă şi... doar noi ştim cât urăşti să fie frig şi rece. Baba aia e urâtă, dar ea vine după toamnă...