Pe vremea când încă ne vorbeam...

   Am apărut ca un firicel de lumină pe cerul deloc senin de deasupra arborelui genealogic al familiei din care aveam să fac parte. A trebuit să cadă o stea a neamului meu pentru ca un suflet nou să se nască. Aşa a fost să fie. Poate că toate au un rost, cum îmi spui tu mie, şi nimic nu este la voia întămplării. Habar nu am. Nici nu am chef să mă gândesc la asta acum. Cert e că exist. Mama m-a născut pe mine... mic. Dumnezeu a vrut ca eu să fiu slab, anemic, dar şi încurcat în faţa lucrurilor fireşti. Eu spun că am avut o copilărie grea, în care m-am împărţit între spitale, şcoală şi puţinele plăceri ale vieţii unui om mic.

   Maturitatea mea e cât un sâmbure de strugure în găleata vieţii. Nu schimbă gustul apei cu nimic, dar câteodată, când apa se limpezeşte, îl zăresc şi ştiu că există. Mă bucură enorm să ştiu că pot fi şi matur, chiar şi pentru o clipă!

   Lucrurile care te opresc să visezi... astea chiar nu sunt la voia întâmplării. P-astea le trimite Dumnezeu în calea visului tău. Întrebându-L într-una din nopţile când încă ne vorbeam, mi-a răspuns:
   "- Dragul meu, oamenii visează nu doar cu ochii închişi. Visele din timpul somnului sunt menite să-l facă pe om să schimbe ceva la el. De e coşmar, îşi ia măsuri de precauţie, iar dacă este vis frumos, îl face mai vesel şi mai plin de viaţă. Dar a visa cu ochii deschişi nu pot permite pentru că nimeni în lumea largă nu visează frumos. Există o doză mare de subiectivism în visul omului. Nimeni nu visează la fapte bune. Toţi visaţi să vă fie vouă bine! Pentru asta e nevoie de credinţă, muncă şi stăruinţă!"

   Visez să fiu mare...